Dedicăm imaginile urmatoare neinfricatei mele surioare ce străbate Pirineii intr-un efort sustinut de a ma oftica pe mine! Mi-e dor de ea insă ştiu ca la cinci paşi pe care-i pune pe stancile Pirineilor unu-l pune şi pentru mine. Zice că a făcut in jur de 100km. Pe jos. Bravo şi ...baga mult unguent cu diclofenac la genunchiul ăla care ţi-a dat o pauză de 10km cu autobuzul. (din când în când şi eu imi mai suceam câte un picior asa, să merg cu ia-mă nene ).
Este aproape 00:30 si in timp ce astept sa se termine de incarcat si ultimul filmulet dau cu mintea in gandurile mele. Am un gand ce nu-mi dă pace. Peste câteva zile trebuie să plecăm la munte, în Cheile Râmeţului (M-ţii Tarcau-Apuseni). Asta înseamnă ca va trebui să îl lăsăm pe Matei la bunici. Greu...tare greu. Stim ca ei ne-au crescut pe noi deci, teoretic, le-ar fi simplu să îngrijească de un pui de om ... Uşor de zis, uşor de făcut (poate) insa e al naibii de greu de acceptat ideea de a nu fi lângă Matei măcar unul dintre noi. Cum poţi trece (ca părinte) peste asemenea prag? Ştiu, din exterior, când nu tu esti cel implicat, se vede altfel. "Stai măi liniştit! Ce se poate întâmpla? Lasă ca au ei grijă..."
Nu e chiar aşa de simplu... Acum, de cand il avem pe Matei, tot sistemul nostru de valori, tot sistemul nostru ...afectiv şi toata percepţia noastra asupra vieţii de zi cu zi s-a schimbat total. Nu mai suntem Vali si Mihaela de dinainte... Suntem alţii şi cu toate astea...suntem aceiaşi. Poate cu unele completări.
Da! Asta este! Acum suntem compleţi. Matei ne-a adus exact ceea ce ne lipsea. Nu mă întrebaţi care este acel lucru, sentiment, trăire ce ne lipsea pentru ca încă nu ştim. Nimic din ce am scris aici nu are valoare. Trebuie sa treci prin aşa ceva pentru a putea simţi starea de împlinire ce ne incearcă.
Mulţumim (pentru a câta oara???) Matei!
